AT ONIX: Astazi ne vom intalni cu COSMIN ICATOIU, 17 ani, elev al Colegiului National „Al. Vlahuta”  si cand spunem elev nu putem sa nu amintim numeroasele Olimpiade la care reprezinta liceul la diferite discipline: matematica, fizica….

Acestora, odata cu participarea in proiectul „YOUTH TROTTER – JURNAL PE BICICLETA” se adauga o disciplina noua, de aceasta data sportiva… Ciclismul!

_____________________________________________________________________

Cele 5 file de jurnal scrise de Cosmin:

Pagina 1: “Initierea catre Ghergheasa…”

“Si-am incalecat pe-o sa si ne-am inceput povestea asa! Nerabdare, fericire, teama, toate aceste lucruri au fost traite de mine in acea dimineata de vara. Era ziua pe care o asteptam inca de cand m-am inscris in proiect. Desi mai mersesem cu bicicleta in astfel de trasee acum simteam ca fiind ceva special. Asa ca inarmat cu o pompa si o geaca in ghiozdan am plecat din fata portii catre locul de intalnire. Aici am gasit multi oameni zambitori gata sa lase kilometrii in spate si sa dea tot ce au mai bun pentru a completa traseul.

Ma simteam destul de pregatit pentru ca eram odihnit si de asemenea mai parcursesem astfel de trasee, totusi putin temator pentru ca nu stiam in ce ritm se va merge. Cand am plecat a fost ca o eliberare: in sfarsit incepuse ceea ce am asteptat cu atata nerabdare. Usor, usor, kilometrii se pierdeau in timp, orasul lasa locul peisajelor de campie iar noi mergeam intr-o atmosfera plina de glume si voie buna. Eram foarte curios cum traiau si ceilalti traseul asa ca de multe ori ma duceam in fata ma intorceam pana la ultimul om si asa mai departe pentru a schimba o vorba si a vedea cum se simte fiecare.

Traseul nu prea dificil a permis mintii mele sa evadeze putin de pe bicicleta si sa admire peisajele care se insirau de-a lungul calatoriei noastre. De la campii aride la paduri verzi si viguroase si la oameni simplii care ne admirau si ne intrebau ce e cu noi, totul era ca o evadare din monotonia vietii de zi cu zi. Desi nu parea un traseu dificil ultima parte a fost epuizanta datorita soarelui foarte puternic si a vantului care batea din fata asa ca atunci cand am ajuns la destinatie am lasat bicicleta de o parte m-am asezat pe iarba din parcul alaturat si am asteptat sa vina si ceilalti. Si cum orice sfarsit e un nou inceput, in gand imi aparuse deja ideea noului traseu.”

Pagina 2: “Spre Plesesti si mai departe…”

“Si iata ca a venit si a doua zi de calatorii alaturi de prietenii mei. De data aceasta traseul era putin mai dur, in consecinta mai provocator. Nu mai fusesem cu bicicleta pana la Plesesti asa ca eram curios cum vor raspunde limitele mele fizice la acel traseu. Era o zi torida de vara asa ca impreuna cu omniprezenta pompa am plecat spre locul de intalnire. Cu mirare am constatat ca numarul nostru se marise ceea ce m-a bucurat pentru ca insemna ca activitatile noastre au avut interes si s-au propagat in oras chiar si pe timp de vacanta.

Increzator din fire, am abordat colinele ce duceau spre Plesesti in fruntea grupului impreuna cu alti 2-3 oameni. Antrenamentul catre Ghergheasa fusese chiar folositor pentru ca ne daduse increderea ca putem parcurge astfel de distante, asa ca alimentati cu aceasta incredere si cu gandul ca la intoarcere va fi mult mai lejer, treceam usor prin pasajele de un verde nemuritor ale padurilor. Ma simteam de parca puteam lua din energia si vitalitatea acelor peisaje care ne adaposteau de sorele inflacarat.

Totul era perfect… Atat de perfect poate, incat nevazand placuta de intrare in Plesesti, am trecut impreuna cu cativa prieteni de acest loc, speriati poate si de un roi de albine care ne urmarea. Stiind ca destinatia nu putea fi prea de parte ne-am oprit si am asteptat, si am asteptatm, si am tot asteptat pana cand unul dintre noi a avut inspiratia sa sune pe cineva din grupul din spate si am aflat ca depasisem cu vreo 4 km destinatia. Coborarea de la intoarcere a fost foarte lejera si, impreuna cu picnicul organizat sub paza acelor gardieni ai naturii, a facut ca aceea sa fie una din dupa amiezile cele mai reusite ale verii.”

Pagina 3: “Buda o incercare, nu doar fizica ci si mentala…”

“Traseul spre Buda… Mult asteptatul test de rezistenta. Desi nu mai fusesem niciodata pe aceste drumuri stiam de la ceilalti colegi ca acest traseu este cu adevarat piatra de incercare a proiectului nostru. Mintea mea era plina de intrebari: pot sa rezist, o sa ajungem la final, cum voi fi maine?

Ei bine pot sa spun ca traseul acesta a fost cel mai anevoios din toate punctele de vedere. A inceput ca orice alt traseu cu pompa si geaca in ghiozdan, cu multa incredere si nerabdare in minte si cu o groaza de prieteni langa mine. Si am pornit… Traseul nu era la fel de descurajant pe cat ma asteptam (cel putin la inceput…). Am crezut ca tot ce mi-au spus colegii mei era din cauza faptului ca nu aveau antrenamentul pe care il aveam noi in momentul acela pana cand… ei bine pana cand in fata noastra s-au ridicat  niste coline asa cum mi se parea ca se ridicau inaltii versanti in fata ciclistilor din marile tururi. Ei bine atunci incepusem sa ii apreciez cu adevarat pe Contador, Nibali si ceilalti monstrii ai ciclismului care urcau pe catarari mult mai dure ca acestea si mult mai usor. Dar revenind la traseul nostru, am vazut cum usor usor colegii mei incepeau sa coboare de pe bicicleta si sa o ia la picior pe langa aceasta.

Eu insa am avut inca de la inceputul proiectului ambitia ca oricat de greu mi-ar fi sa nu fac asta.. Si mergand incet, chiar foarte incet lasam metrii in spate asa cum lasam kilometrii spre Ghergheasa. Imi amintesc si acum o situatie foarte amuzanta de atunci. In fata mea era unul din cei mai buni prieteni ai mei si la un moment dat il vad dandu-se jos de pe bicicleta si cand am trecut pe langa el l-am auzit spunand: “Ce e asta? Trebuie sa fii cu adevarat nebun sa urci pe aici cu bicicleta” si vazandu-ma imediat a spus: “Si uite-l pe nebun”. 😀

Am ajuns la destinatie, usurat si de lungile portiuni de coborare. Inapoi am plecat cu mai mult incredere dar cu mult mai multa oboseala. L-am avut insa langa mine pe Florin cu care ma luptam pentru pozitia de “lider” al cursei si astfel am avut motivatia necesara sa merg in continuare. La un moment dat, pe poate nu cea mai grea urcare pe care am dus-o, dar cea care si-a pus amprenta cel mai mult, am simtit ca ma apropii de sfarsitul puterilor. Era o catarare destul de lunga si din ce in ce mai abrupta; mie mi se parea de 10 ori mai lunga si de 10 ori mai abrupta. Si atunci am simtit ca am clacat, ca trebuie neaparat sa ma dau jos pentru ca altfel o sa imi paralizeze picioarele pe bicicleta si o sa cad.

Si aici a intervenit factorul Florin. 😀 Putin mai proaspat dupa ce se mai odihnise pe la dus si mult mai antrenat ca mine era cu vreo 5 metri in fata mea in acel moment de cumpana si in momentul in care eram pe cale sa ma opresc si sa ma dau jos am observat ca el parea sa mearga deja pe drum drept asa ca, cu ultimele puteri am mai apasat pedala de cateva ori si am ajuns pe dulcea portiune plata. Am decis impreuna cu el sa ne oprim si sa ii asteptam si pe ceilalti si atunci m-am trantit istovit pe jos cu tricoul ud de ziceai ca se turnase o galeata de apa pe mine…

Dupa ce au ajuns toti cei din urma, ba chiar au si plecat, am decis sa plecam si noi doi. S-ar parea insa ca am asteptat cam mult pentru ca a venit o ploaie torentiala. J Am decis sa mergem cat putem de repede si dupa ce am ajuns cativa oameni din urma am iesit si din acel nor de ploaie. Era izbavirea finala a traseului… si totusi si ceva nemaintalnit de mine: sa vezi ca unde esti nu ploua si la un metru de tine da.

Acesta a fost traseul care mi-a placut cel mai mult si pe care abia astept sa il reincerc.”

Pagina 4: “Ultima escala: Lanurile…”

“Dupa traseul de la Buda mi se parea ca nimic nu mai poate fi nou si greu si totusi, a fost.

Am plecat de data aceasta cu totii fericiti pentru ca era un traseu cat se poate de plat, care dupa ultimele incercari nu ne mai speria deloc. Pot sa spun ca am observat ca intre traseul de la Ghergheasa si acesta, trasee care aveau profiluri asemanatoare, era o diferenta imensa in felul nostrum de a merge si in lejeritatea cu care o faceam. Toata lumea mergea fara nicio problema acum si fara sa ne dam seama am ajuns la Lanurile.

Mersesem toti atat de repede incat am hotarat ca fusese prea scurt si sa ne intoarcem pe alta parte, ceva mai lunga. Si aici a venit noutatea. A trebuit sa mergem pe un drum de piatra care mi-a pus nervii si suspensiile cu adevarat la incercare pentru ca simteam orice piatra si orice denivelare. Mi-a fost cu adevarat teama sa nu mi se sparga roata si din acest punct de vedere am fost norocos pentru ca alti doi colegi au patit-o si a trebuit sa ne organizam pentru a duce toti oamenii si bicicletele acasa.

Ultima oprire inainte de destinatie a fost tot un picnic, timp in care ne-am simtit foarte bine si am sarbatorit biruirea celor 4 trasee. Am avut timp sa ne gandim la toate momentele frumoase si amuzante si apoi am luat-o incet spre casa…

Astept cu nerabdare urmatoarele trasee pe care le voi face cu acest grup de oameni speciali.”

Articol scris: ICATOIU Cosmin